"Hoinăream pe bulevardul Saint Germain și mă uitam la vitrinele librăriilor. Am băgat de seamă că un tânăr mă urmărea de la o vitrină la alta.
Mi-a plăcut cum arăta. Foarte brunet, cu un ten măsliniu, cu un profil vag roman, și de statura mea. La cea de a patra vitrină a început să-mi vorbească într-o franceză nemaipomenită, cu accent pe *e* mult *Dumneata ești italian*. Era întradevăr; ce bucurie nebună. *Parla italiano?* și începu să-mi reverse admirația în cel mai ales dialect toscan.
M-am uitat la el. În definitiv, de ce nu?
Cineva pe care nu l-ai mai văzut înainte și despre care nu știi nimic - o idee grozavă. În clipa asta, străini unul de altul, apoi tot atât de intimi pe cât pot fi două ființe omenești. În plus, mai era și
o creatură extrem de frumoasă. *Aș vrea și n-aș vrea*, am spus.
Nu auzise însă niciodată de Mozart, ci numai de Puccini, așa că am renunțat să mai discut.
*De acord*. Am chemat un taxi și am mers la un mic hotel de lângă Jardins des Plantes.
Camere cu ora. Un pat, un scaun, un dulap, un lavabou cu un lighean, o cană de tablă, un suport pentru prosoape și un bideu. Sordid dar asta făcea parte din haz.
*Deci* am spus. În mașină nu l-am lăsat să pună mâna pe mine. S-a apropiat de mine cu dinții încleștați, de parcă ar fi vrut să mă omoare. Am închis ochii ca un martir creștin în fața unui leu. Martirajul e pasionant.
Să te lași rănit, umilit, folosit ca un
preș - e ciudat. Îmi place. În afară de asta
preșul profită și el de cel ce-l folosește. E complicat.
Tocmai se întorsese dintr-o vacanță petrecută pe malul Mării Mediterane și corpul îi era complet bronzat și lustruit de soare. Părea
un sălbatic splendid, o Piele-Roșie.
A fost la fel de sălbatic precum arăta. Mi-au rămas încă urme pe gât, de unde m-a mușcat. Va trebui să port o eșarfă mult timp. Unde am văzut o statuie reprezentând pe Marsyas, jupuit de viu? Avea o față asemănătoare. Mi-am înfipt unghiile în brațul lui până a țâșnit sângele.
După aceea l-am întrebat cum îl cheamă."
Punct, contrapunct - Aldous Huxley
