Aflându-mă față în față cu mine însumi, plătesc prețul conștiinței,
făcând din mine un obiect, tocmai datorită reușitei observației, ieșirii din mine.
Un lucru odată observat, cunoscut, supus unei analize suprasaturate este obiectificat, desacralizat, însăși esența ființei sale este mineralizată.
Trecerea de la obsesie la luciditate o pot face doar prin întoarcerea la primordialul meu, loc unde nu pot ajunge fără nebunie, frenezie plină de vitalitate. Însă, chiar dacă la suprafață posibilitățile sunt manevrabile, în adânc, totul e calm, steril.
Am forțat prezentul să fie etern - l-am cunoscut -. Până și viitorul pare a fi o poveste spusă demult.
Melancolia e medicamentul ce-i permite trecutului să stea atâta vreme cât are nevoie. Mi-e teamă de o supradoză, totuși, teama aceea e trezia de acum.
Simt ceva și asta e tot ce aveam nevoie.
Mă reîntorc în timp, părăsind acea eternitate răsturnată.
Ascultând propria-mi intuiție, trăiesc.
