Legătură

"Hoinăream pe bulevardul Saint Germain și mă uitam la vitrinele librăriilor. Am băgat de seamă că un tânăr mă urmărea de la o vitrină la alta.
Mi-a plăcut cum arăta. Foarte brunet, cu un ten măsliniu, cu un profil vag roman, și de statura mea. La cea de a patra vitrină a început să-mi vorbească într-o franceză nemaipomenită, cu accent pe *e* mult *Dumneata ești italian*. Era întradevăr; ce bucurie nebună. *Parla italiano?* și începu să-mi reverse admirația în cel mai ales dialect toscan.
M-am uitat la el. În definitiv, de ce nu? Cineva pe care nu l-ai mai văzut înainte și despre care nu știi nimic - o idee grozavă. În clipa asta, străini unul de altul, apoi tot atât de intimi pe cât pot fi două ființe omenești. În plus, mai era și o creatură extrem de frumoasă. *Aș vrea și n-aș vrea*, am spus.
Nu auzise însă niciodată de Mozart, ci numai de Puccini, așa că am renunțat să mai discut.
*De acord*. Am chemat un taxi și am mers la un mic hotel de lângă Jardins des Plantes.
Camere cu ora. Un pat, un scaun, un dulap, un lavabou cu un lighean, o cană de tablă, un suport pentru prosoape și un bideu. Sordid dar asta făcea parte din haz.
*Deci* am spus. În mașină nu l-am lăsat să pună mâna pe mine. S-a apropiat de mine cu dinții încleștați, de parcă ar fi vrut să mă omoare. Am închis ochii ca un martir creștin în fața unui leu. Martirajul e pasionant.
Să te lași rănit, umilit, folosit ca un preș - e ciudat. Îmi place. În afară de asta preșul profită și el de cel ce-l folosește. E complicat.
Tocmai se întorsese dintr-o vacanță petrecută pe malul Mării Mediterane și corpul îi era complet bronzat și lustruit de soare. Părea un sălbatic splendid, o Piele-Roșie.
A fost la fel de sălbatic precum arăta. Mi-au rămas încă urme pe gât, de unde m-a mușcat. Va trebui să port o eșarfă mult timp. Unde am văzut o statuie reprezentând pe Marsyas, jupuit de viu? Avea o față asemănătoare. Mi-am înfipt unghiile în brațul lui până a țâșnit sângele.
După aceea l-am întrebat cum îl cheamă."

Punct, contrapunct - Aldous Huxley

Structură

Oricine se poate bucura de natură, dar dacă,

uitându-se la un pom,

nu înțelege că acesta e asemeni oricărui om

sau chiar oricărei acțiuni

-cu rădăcinile, trunchiul, ramurile, frunzele, florile și fructele lui-

degeaba privește.

Martie în Aprilie

Revenire la viață, renaștere, trezire, reminiscențe... meditație?
Astenia, celebra astenie de primăvară, e doar momentul în care privești prima rază a realității spulberând calma, hibernanta masă umedă de vise pline de speranță.
Un pragmatism leneș trezește în fiecare individ o vagă conștiință a propriei existențe. Dar cum rămâne cu acela căruia nu i-a fost îngăduit s-o uite de ceva vreme? Supradoza forțată e sugrumată, ignorată, regurgitând doar fragmente din sine, un sine furios, ignorant, jelindu-și răbdarea și calmul, anulate.

Doar noaptea încă se mai fălește cu calmu-i aprig și rece, păstrat ca o icoană a învățăturii falnicei ierni.
O amintire înțepătoare a faptului că primăvara duce, în nestatornicia ei, măreția moartă a iernii, pe lângă complexitatea vie a mult-așteptatei veri.